Înainte de vârsta de șase luni copilul nu pare afectat de faptul că este separat de părinții săi, însă după această vârstă copilul poate prezenta diverse simptome specifice suferinței: plânge, nu vrea să mânânce, aruncă jucăriile etc. Ataşamentul brusc, care se instalează în primele zile după naştere între părinţi şi nou-născut poartă denumirea de bonding (în limba engleză termenul ”bond” înseamnă “legătură”). Astfel, atașamentul dintre copil și părinți apare complet în jurul vârstei de șase luni. Acesta se dezvoltă treptat, prin intermediul procesului de interacțiune cu părinții.  

Interacţiunea dintre părinţi şi copii, în primele luni de viaţă se bazează pe comunicarea nonverbală: gesturi, contact vizual, mimică, zâmbet etc. Una dintre cele mai puternice interacțiuni are loc prin intermediul zâmbetului. Zâmbetul este o reacţie înnăscută cu o mare valoare adaptativă. Dovezi ale caracterului înnăscut al zâmbetului sunt faptul că sugarii zâmbesc încă din prima lună de viaţă. O altă dovadă sunt și observaţiile realizate asupra copiilor orbi şi surzi din naştere, care, în ciuda marelui lor handicap senzorial şi a posibilităţilor reduse de a obţine informaţii externe, zâmbesc. Valoarea adaptativă a zâmbetului poate fi explicată prin faptul că, deși copilul încă nu îşi recunoaşte părinţii, aceştia au impresia că el le zâmbeşte şi reacţionează pozitiv: îi acordă atenţie, îi vorbesc, se joacă cu el, ceea ce are efecte favorabile asupra stării afective şi dezvoltării copilului. Zîmbetul spontan poate fi observat încă din primele zile viață ale copilului, nou-născutul zâmbind şi în absenţa unor stimuli externi. În cea de-adoua lună zâmbetul dobândeşte un caracter social, dar neselectiv, acesta zâmbind oricui. Sugarul zâmbeşte mai ales în prezenţa oamenilor sau a unor obiecte care seamănă cu o figură umană (păpuşă, desen care reprezintă faţa umană). În luna a cincea sau a șasea apare zâmbetul social, selectiv. Acum copilul recunoaşte persoanele familiare şi le zâmbeşte mai mult decât necunoscuţilor.

 În 1954, Ahrens a realizat un studiu în care a demonstrat existența tendinței înnăcute a copiilor de a zâmbi în momentul în care privesc o figură umană sau ceva care prezintă similarități cu aceasta. La o vârstă fragedă, această tendintă se manifestă ca răspuns la stimuli foarte simli precum un oval pe care sunt desenate două puncte reprezentând ochii. După vârsta de 5 luni copilul are nevoie de o imagine mai detaliată și va reacționa doar la o imagine foarte realistă precum o fotografie. În aceste situații copilul zâmbește, acestă reacție fiind și o dovadă a bunei relații dintre copil și părinți.

         Sursa: Hayes, Nicky-”Introducere în psihologie-ediția a III-a”, Ed. All